Opere de Mircea Eliade

§  Maitreyi, roman (1933)

Eroina romanului, Maitreyi Devi, fiica unui mare filozof indian, Surendranath Dasgupta, trăiește o dragoste mistică, s-ar putea spune, cu autorul cărții.

Acțiunea are loc în Calcutta anilor 1930, Eliade (Allan) locuind în casa lor, ca „ucenic” al acestui savant. Deși la început el nu simte decât repulsie pentru Maitreyi, se îndrăgostește iremediabil de aceasta. Fata îi impărtășește sentimentele dar nu îi mărturisește dragostea, aceasta reflectându-se în faptele sale.

Romanul introduce cititorul în lumea fascinantă a Indiei, a obiceiurilor și a tradițiilor orientale. Dasgupta refuză căsătoria lor, alungându-l pe Eliade, care, îndurerat, se refugiază în Himalaya pentru o vreme ca pustnic, în timp ce Maitreyi este supusă pedepselor crudului ei tată, după care se mărită forțat.

Răspunsul din realitate

În 1972, la întâlnirea dintre Maitreyi Devi (devenită o cunoscută poetă indiană) și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, aceasta află de romanul în care — pretinde ea — i-a fost stricată reputația și practic a fost dezvelită în fața întregii lumi. Neagă vehement întâlnirile dintre Eliade și ea, noaptea pe care acesta o prezintă în romanul său, și îl condamnă pe acesta că a fugit în fața tatălui său. Maitreyi Devi scrie și ea la rândul său un roman răspuns, intitulat Dragostea nu moare, în care își prezintă trăirile. Acest roman însă este de fapt scris pentru a îndrepta „o reputație șifonată”, pentru a șterge impresiile lumii după parcurgerea romanului lui Eliade, despre care spune că ce a simțit el nu era dragoste.

Mai târziu, sora acesteia (motivul pentru care Dasgupta a aflat de cei doi) îl condamnă pe Eliade și spune că era doar un pierde-vară.

Maitreyi vine în România la invitația Uniunii Scriitorilor și vizitează pe mama și sora lui Eliade. Îl vizitează pe Eliade la Chicago, unde trăia orb, și își exprimă repulsia față de cartea scrisă de el. Maitreyi moare în 1990.

Eliade a rămas marcat pentru toată viața de Maitreyi, numindu-se până la moarte indian.

§  Întoarcerea din rai, roman (1934)

Întors din India, Mircea Eliade era recunoscut drept scriitor talentat, îndeosebi după succesul publicării romanului exotic Maitreyi. Aerul bucureștean  în care acesta și-a pulverizează brusc personalitatea l-a marcat să scrie un alt tip de roman, un roman epic care va evoca trăirile unei generații de intelectuali ratați. Aspirațiile, frământările și absurditățile unor indivizi inteligenți sunt descrise într-o manieră trăieristă, psihologizantă. Începutul  romanului mi-a părut plin de naturalețe și sinceritate. După o unire carnală personajul masculine Pavel Anicet se simte obosit de prezența femeii iubite. Această oboseală vine din frica de a nu-și pierde libertatea, de a putea fi singur. În continuare naratorul introduce fragmentarismul nuvelistic reușind astfel să ne prezinte lumea interioară a fiecărui personaj. Dintre aceștia se evidențiază : David Dragu – un scriitor în devenire, Emilian – membru de partid, Jean Ciutariu – intelectual cu carte, Ghighi – femeia părăsită, Petre – muzician rafinat. Această generație de tineri trăiește într-o epocă de mari schimbări pe plan social-politic, schimbări care vor devein decisive pentru fiecare spirit cu idei de ascensiune. Problematica romanului este semnificativă îndeosebi prin faptul că ne prezintă aspecte autobiografice din viața scriitorului. Îndrăgostit de două femei (Sorana Țopa și Nina Mareș), Eliade trece printr-o acută criză  sentimentală. Același destin îl parcurge personajul Pavel Anicet atunci când se abandonează prin moarte. Nu cred că intenția scriitorului a fost de a crea anumite personaje vii, mai degrabă de a transmite niște idei prin intermediul lor. Am remarcat de astfel preferința eliadească pentru personajul masculin (de obicei intelectual) care suferă un destin deosebit. Femeia este mai mult un decor necesar. În mai toate romanele sale Eliade construiește personalități complexe, unice. Întoarcerea din rai este înainte de toate trezirea la realitate, abandonarea visurilor juvenile, încercarea de a se identifica în viața concretă. Drama fiecărui personaj în parte este drama unui singur om. Revoluția, pierderea paternă, însingurarea, moartea, sunt principalele motive de trezire la realitate. Într-o societate profană și  mediocră raiul se descompune devenind vis. Planul tripartit al romanului reliefează permanenta căutare de sine. Lecturând aveam impresia că urmăresc un film modern, evenimentele rupte din context impunându-mă să ghicesc fiecare intenție a naratorului. Întoarcerea din rai este o carte cu multe idei subtile, gânduri care hrănesc setea de cunoaștere și afirmare. Un roman frescă, un roman eseu, un roman tensiune.

§  Nuntă în cer, roman (1938)

„Nuntă în cer” este povestea a doi bărbaţi, Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş care se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, fără a fi capabili să-i păstreze dragostea. Romanul este conceput sub forma relatărilor celor doi bărbaţi care, întâlnindu-se mult timp după dispariţia Ilenei, îşi fac confidenţe, fără a bănui rolul unuia în povestea celuilalt.

Primul care îşi începe mărturia este Andrei Mavrodin, un scriitor cunoscut al vremii sale. Iniţial un om care trăia la suprafaţă, fără a acorda prea multă atenţie iubirii, Andrei cunoaşte dăruirea totală, dragostea fără limite, în clipa în care o întâlneşte, în casa unui arhitect, pe Ileana, o tânără recent sosită din Germania.

Cei doi se îndrăgostesc. Ileana, care fugise din ţară pentru a se elibera de iubirea unui alt om, vede în relaţia cu Andrei şansa unui nou început.

Dar Mavrodin descoperă că, prin în vârtejul vieţii a ajuns în imposibilitatea de a mai scrie ceva. Iniţial geloasă pe munca lui, Ileana sfârşeşte prin a-l stimula pe Andrei să scrie. Totodată îi dezvăluie iubitului dorinţa ei de a oferi continuitate iubirii, printr-un copil, dar Mavrodin refuză, considerând că dragostea le este suficientă.

Ileana avortează şi la scurt timp după aceea dispare fără urmă. Încercând să retrăiască marea lui iubire, Mavrodin scrie un roman, intitulat „Nuntă în cer” dar constată că a ajuns să falsifice fapte, cartea neavând nicio asemănare cu „paradisul pierdut”.

A doua confesiune, cea a lui Barbu Hasnaş surprinde imaginea propriei sale căsnicii ratate. Hasnaş se conturează ca un om opus lui Mavrodin: vulgar, lipsit de aspiraţii superioare, el este întruchiparea fidelă a moravurilor ce caracterizau Bucureştiul interbelic.

Într-un salon Bucureştean, Hasnaş o întâlneşte pe Lena şi recunoaşte în ea copila pe care, în timpul războiului, o cunoscuse într-un tren.

Cei doi călătoresc împreună în Veneţia unde Hasnaş sfârşeşte prin a se îndrăgosti de Lena. La rândul ei, Lena îi declară acestuia că îl iubise din prima clipă. Cei doi se căsătoresc şi timp de trei ani întruchipează cuplul perfect.

Dar, după trei ani de căsnicie, Hasnaş ajunge la concluzia că viaţa lui este incompletă: îşi doreşte un copil. Punând acestă dorinţă pe seama unui impuls Lena îl refuză. Cei doi se ceartă şi sfârşeşc prin a divorţa.

Finalul romanului îi suprinde pe cei doi bărbaţi, care, privind retrospectiv, constată cu resemnare că Lena (Ileana) probabil a murit.

§  Noapte de Sânziene, roman (1971)

Romanul Noaptea de Sanziene transmite o asemenea magie si ii descopera o bogata paleta de intelesuri celui care indrazneste sa ii patrunda misterele. Noaptea de Sanziene este un roman fresca, ce descrie realitatile sociale si politice de-a lungul a doisprezece ani, din perioada interbelica si inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Mircea Eliade prezinta, prin povestile de viata ale personajelor, situatia politica tensionata de la acea vreme, sentimentele de nesiguranta si deznadejde ale populatiei, impletite adesea cu resemnarea si apatia. In aceasta lume ce freamata la orice miscare, autorul introduce niste personaje atipice, revoltate, ce merg impotriva curentului si se opun evenimentelor prin preocuparile lor intelectuale.

   Romanul abunda in simboluri si mituri, care nu ii sunt dezvaluite decat cititorului avizat, initiat. Camera Sambo este, probabil, cel mai puternic dintre acestea. Ea este, dupa cum o va descrie si Biris mai tarziu, ”spatiul paradisiac”, revelator de mistere, un spatiu al iesirii din Istorie, din timpul cronologic. Aceleasi valente le dobandeste si camera secreta, refugiul lui Stefan si locul in care apar cele mai multe enigme, printre care doamna Zissu, femeia a carei identitate ajunge sa il obsedeze. Stefan cauta permanent moduri prin care poate incremeni timpul, un timp sacru si fragil. Prin pictura, el reuseste sa imortalizeze momente. La final, totul devine insa un labirint, o mare nebuloasa din care Stefan nu mai poate sa desluseasca nimic. Personajul ajunge sa fie tradat de istorie, de memorie si ramane neputincios atunci cand descopera ca ”timpul poate roade si mistui nu numai amintirea intamplarilor pe care chiar el le-a zamislit(…) Timpul poate ataca chiar revelatiile de dincolo de el, le poate ataca, macera incetul cu incetul si, in cele din urma, distruge, intocmai ca amintirea unui eveniment oarecare”.

   Romanul recreeaza mitul androginului. Iubirea, in sensul ei plenar, nu este posibila pe pamant.  Ea se purifica si se desavarseste prin actul suprem al mortii. Stefan traieste cu naivitatea ca isi poate indeplini iubirea alaturi de Ileana. El a inteles ca nu poate iubi doua fiinte in acelasi timp, asemenea sfintilor, dar nu a inteles ca dragostea absoluta este posibila doar cu pretul unui sacrificiu absolut.

§  Romanul adolescentului miop, roman (1925)

Scris de un adolescent, primul roman al lui Mircea Eliade foloseste procedee ale prozei moderne si se citeste cu un deosebit interes.

Autenticitatea ne intampina la tot pasul, incepand cu primul capitol intitulat “Trebuie sa scriu un roman”, unde cu ostentatie declara ca nu are nevoie de inspiratie, si va prezenta propria-i viata cu crizele adolescentei, cu colegii de scoala.

Al doilea capitol se intituleaza ”Gloria lui Robert”, personaj care il citeste pe D’Annunzio, italianul „cu carti frumoase si femei frumoase in amintiri”. Robert este adolescentul care vrea sa devina faimos si ii citeste pe Balzac, Ibsen si Victor Eftimiu. Este in fond un personaj care isi schimba in mod deliberat mastile, omul care joaca mai multe roluri, incluisiv de personaj care nu este ridicol, apropiindu-se in cele din urma chiar de manifestarile unei personalitati schizofrenice, ajungand „sa se creada altul”

Ora de muzica, focalizata de autor in capitolul urmator, „Juranal de clasa” este plina de avatarurile nesupunerii varstelor tinere. Profesorul de muzica publicase o romanta, denumita „Crinul”, si voia sa-si recupereze banii pentru tipar, de aceea cerea elevilor sa-i cumpere brosura. Insa intreaga operatiune se transforma intr-un imens hohot de ras, perntru ca baritonii clasei incep sa vocifereze la cererea profesorului. Un personaj grotesc care apare in acest capitol sub denumirea de Fosil , este un evreu schiop care stie bine chimie si copiaza la teze. Colea este un personaj funambulesc care ii trage o palma lui Fosil, iar acesta il reclama pedagogului, care il pedepseste pentru ca a tulburat ora.

Un alt caz simptomatic este cel al lui Fanica, elevul terorizat de chimie, care citeste de 10-15 ori fiecare lectie si nu intelege nimic, fiind poate exponentul semnificativ al unui invatamant scolastic, bazat pe teroare si obiectivele unei invatari exceland prin rigiditate.

Capitolul ”Intre Don Juani” prezinta doi dandy de Bucuresti, aceeasi dintotdeauna, schimbandu-si doar imbracamintea si comportamentul in functie de epoca. Discutia se desfasoara in jurul unor teme din lumea scolareasca:geniile sunt nefericite, elevii urmaresc fetele si doamnele pe bulevard, Sylvia e o fata considerata de autor „vulgara”. Totul se petrece in atmosfera englezeasca a domnilor care fumeaza tigari selecte. Robert vorbeste despre posibilitatea voluptoasa de a se plimba cu o femeie in jurul platanilor, de a o tine de brat, de a se simti impreuna in al noulea cer, in timp ce Dinu povesteste o intamplare enigmatica, in care ca intr-un vis, era rapit de pe o strada de o servitoare si dus la alcovul unei tinere dornice sa-l cunoasca.